Din lumea celor care nu cuvanta

Dermochelys coriacea este gigantul între broaștele țestoase. Mai mare decât celelalte țestoase marine, dar și decât rudele sale terestre din Galapagos ajunge la o lungime de 2 – 2,5 m și o greutate de 700 până la 900 kg. Spre deosebire de restul țestoaselor ele nu au carapacea dură, compactă, ci aceasta este formată din mai multe plăci osoase lungi acoperite cu piele groasă și elastică. De aici numele englez leaterback sea turtle. În limba română mai sunt denumite țestoase lăută.
Ele sunt probabil singurele viețuitoare care se pot scufunda mai adânc decât cașaloții, până la 1200m.



Sunt întâlnite în toate zonele tropicale și subtropicale ale globului, dar trăiesc exclusiv în apă, cu excepția depunerii ouălor, când ies pentru scurt timp pe plajele de nisip. Aceasta se întâmplă noaptea, femela târându-se cu greu pe nisip unde sapă o groapă unde depune până la 100 de ouă. Apoi le acoperă cu grijă, se târăște spre apă lăsând și unele urme false pentru derutarea eventualilor prădători. După acest efort considerabil se scufundă în mare pentru a reveni în cicluri de 3 ani.

De aici începe aventura fascinantă a micuților. Sub nisipul încălzit de soare aceștia se dezvoltă în funcție de temperatură, dacă este cald, 29-30°, majoritatea devin femele, dacă sunt doar 27-28° majoritatea vor fi băieți. După 2 luni puii ies din ouă, toți deodată, și instinctiv pornesc înspre apă. Și asta în graba mare pentru că la 5-6 cm și 30g sunt o pradă ușoară pentru păsări răpitoare, reptile, câini, etc.

https://www.youtube.com/watch?v=20ddWx1Ns_M&feature=related

Pe pielea lor închisă la culoare se observă o pată rozalie de formă neregulată în frunte. Se presupune că aceasta este o zonă sensibilă la lumină și căldură și îi ajută la orientare. Pe acest prim drum înspre apă ei adună primele informații despre locul unde s-au născut, mirosul nisipului, structura, temperatura. Aceste informații le rămân în memorie și le vor folosi mai târziu, vom vedea imediat de ce.

https://www.youtube.com/watch?v=eHHKGLRwda8&feature=related

Ajungând în fuga mare la apă, ei se vor lăsa luați întâi de valuri apoi vor înota curajoși spre larg pe un drum care îi va duce peste mii de kilometri și prin mii de pericole. Băiețeii nu se vor mai întoarce nici o dată pe uscat. Dar peste circa 10 ani, la maturitate, puținii care vor supraviețui se vor întoarce în apropierea țărmului împreună cu cei plecați din sutele de cuiburi de pe plaja respectivă. Aici se vor întâlni cu fetele. Le spunem așa, dar între timp au devenit toți niște adevărați coloși. Femelele vor ieși atunci pe uscat, pe baza datelor memorate în prima zi de viață vor mai verifica o dată dacă au ajuns unde trebuie și își vor depune ouăle exact acolo unde s-au născut. Și asta mereu, tot la 3 ani de zile, parcurgând de fiecare dată mii de km, până la vârsta de max. 120 de ani, la care ajung.
Mă întreb ce forță le împinge din spate, ce busolă interioară le arată drumul spre locul nașterii după ce parcurg 10.000 km pe an în lungul și latul oceanelor. Se presupune că se orientează și prin magnetismul pământului, în carapace găsindu-se urme ale unui material magnetic folosit pe vremuri la fabricarea acelor de busolă.

Este o poveste frumoasă și foarte adevărată, care se întâmplă probabil de sute de mii de ani, poate mai mult. Din păcate numărul lor scade continuu. Prin pescuitul intensiv sunt mereu prinse de plasele navelor și se asfixiază. De asemenea plajele nu mai sunt așa pustii cum au fost o dată. Centrele turistice derutează cu lumina lor de neon țestoasele care se orientează după lumina lunii și care se rătăcesc Dar cel mai mare pericol este murdărirea oceanelor. Această specie se hrănește cu meduze, ceea ce ar fi un lucru bun, care duce la creșterea populațiilor de pești. Dar ceea ce e tragic și noi nu vedem asta de acasă, mările sunt pline de deșeuri din material plastic, sticle, pungi, saci, care cu timpul se rup în bucăți mici dar nu se descompun și nu dispar niciodată. Țestoasele confundă aceste reziduuri cu meduzele și le înghit și astfel foarte multe mor. Cercetătorii estimează că 50% din țestoase au în stomac mai mult sau mai puțin plastic. Ceea ce e un mare păcat. Ele au fost deja aici când noi ne mai legănam prin pomi cu banana în mână, cum zic unii. Sau când Dumnezeu nu ne modelase încă din plastilina, cum zic alții.




Pentru cei interesați pun aici și un filmuleț despre niște oameni entuziaști care se implică în salvarea acestor animale.Unele secvențe mi s-au părut emoționante.

https://www.youtube.com/watch?v=8zDWpyzIPWc&feature=related

https://www.youtube.com/watch?NR=1&v=2wZiTq2SL88

Păsările au un orar de zbor




O specie de păsări marine urmează un orar strict şi bine stabilit indiferent de vreme, spun specialiştii japonezi.

Observaţia a fost făcută de oamenii de ştiinţă de la Institutul pentru Cercetarea Oceanelor şi a Atmosferei din cadrul Universitatăţii din Tokyo în urma unui studiu desfăşurat în anii 2008 şi 2009.

Studiul, condus de profesorul Katsufumi Sato, a presupus echiparea unui număr de 21 de păsări marine, din specia Calonectris leucomelas, cu sisteme GPS pentru a le monitoriza comportamentul.

Astfel, specialiştii au observat că o pasăre, aflată la 100 de km de cuib a renunţat să mănânce cu trei ore înainte de apus, pentru a ajunge la timp acasă. De asemenea, o altă pasăre, care era la 400 de km depărtare de cuib, şi-a început călătoria cu 14 ore înainte, ajungând la destinaţie chiar înainte de apus.

Aproximativ 70% dintre păsările monitorizate au ajuns la cuib la maximum 3 ore după apus. Acest lucru indică faptul că ele se ghidează după un orar bine stabilit, având, cel mai probabil, un fel de interdicţie de a zbura după apusul soarelui.



"Cumva, aceste păsări ştiu exact la ce distanţă sunt de casă şi cât timp va dura călătoria spre cuib", a încheiat Sato.

Sursa: yomiuri

PISICILE VINDECATOARE

Medicii au observat de multa vreme
ca in familiile in care exista animale de companie, in special pisici, atmosfera e mai senina, bolile sunt mai rare, iar cand apar, afectiunile se vindeca mai repede. Se pare ca prietenul cel fara grai este capabil sa daruiasca stapanilor sai ceea ce nu poate fi cumparat cu toti banii din lume: dragoste si sanatate.

Iubitorii de pisici stiu ca favoritii lor mustaciosi simt cand pe stapan il doare ceva. Pisica incearca sa se culce pe locul dureros si, dupa un timp, durerea se potoleste si omul se simte mai bine. Bioenergeticienii considera ca pisicile au capacitati extrasenzoriale foarte dezvoltate..
Acest lucru le permite sa vada aura omului si la nevoie sa o trateze. Inainte de toate, micutele patrupede pot fi ajutoare de incredere ale neurologilor si psihoterapeutilor. Ele reduc starile de neliniste, calmeaza, trezesc sentimente de incredere, de optimism. Si o fac total dezinteresat. Mai mult, in afara de influenta “terapeutica generala”, pisicile isi manifesta talentele si in alte domenii ale medicinei.

Pisicile “medicament”
“Specializarea” principala a acestor animale este sistemul cardiovascular. Pisicile sunt excelenti “cardiologi”, asa incat celor care sufera de hipertensiune, au trecut printr-un infarct sau accident cerebral li se recomanda sa tina mai des in brate o pisica. Din experienta s-a constatat ca prezenta in casa a unei pisici stabilizeaza tensiunea arteriala si la persoanele cu distonie neurovegetativa. Conform observatiilor facute de cercetatori americani, in cazul persoanelor care au pisici riscul de a face un infarct scade cu 30-40%. Iubitorii de pisici spun ca favoritele lor diagnosticheaza intotdeauna corect starea de spirit si de sanatate a stapanului, se asaza pe pieptul lor si adesea previn chiar atacurile de cord.

Se pare insa ca exista si un alt efect uimitor al influentei pisicilor asupra organismului omului – imbunatatirea memoriei. Medicii au gasit urmatoarea explicatie a acestui fapt: cea mai mare acumulare de puncte care activeaza memoria se afla in centrul palmei. Pentru stimularea acestor centri, in Orient se fabrica bile speciale. Cate doua asemenea bile se tin zilnic in fiecare palma, rostogolindu-le. La noi aceasta practica nu este raspandita, in schimb ne putem mangaia cainele sau, cu o eficienta si mai mare, pisica. In plus, este si o senzatie foarte placuta! Dintre toate animalele de casa, pisicile sunt cei mai eficienti si mai multilaterali “doctori”. A aparut chiar si o ramura speciala numita in termeni medicali felinoterapie, care presupune vindecarea sau prevenirea unor imbolnaviri prin intermediul contactului cu pisicile.

Metodele felinoterapiei erau cunoscute inca din Antichitate, iar astazi au inceput sa se aplice din nou, mai ales in convalescenta si in recuperare. Specialistii au mai observat ca aceste animale ajuta la reducerea mai rapida a febrei in cazul persoanelor racite sau gripate, calmeaza senzatiile dureroase si chiar intaresc oasele! Conform uneia dintre ipoteze, torsul ar fi sursa actiunii terapeutice a pisicilor. S-a masurat si frecventa pe care o are torsul pisicii – intre 25 si 50 Hz. Iar calinele mate isi impart generoase cu oamenii aceasta capacitate uimitoare, lipindu-se de acea parte a corpului unde se afla organul bolnav si transmitandu-i frecventele terapeutice.

Un “el” sau o “ea”?
S-a stabilit ca, in pofida universalitatii lor, reprezentantii familiei pisicilor se specializeaza totusi in diverse afectiuni. De exemplu, influenta bioenergetica a unei pisici este cu mult mai puternica decat cea a unui motan. Pisicile “fetite” vindeca mai bine afectiunile sistemului nervos si ale organelor interne, in vreme ce “baietii” sunt specialisti mai buni la capitolele artroza, spondiloza, osteopatii. Pisicile cu blana lunga sunt excelenti neurologi. Ele ajuta in cazul depresiilor, reduc irascibilitatea, normalizeaza somnul. Cele cu blanita de
lungime medie sunt buni cardiologi, iar pisicile cu blana scurta trateaza mai bine afectiunile stomacului, ficatului si rinichilor. Pisicile siameze, pe langa faptul ca sunt de mare ajutor in tratarea racelilor, au un rol important si in profilaxia gripei. Simpla lor prezenta in locuinta anihileaza microbii care pot genera boala.

Negre, roscate, cenusiu-albastrii
S-a demonstrat ca are importanta chiar si culoarea acestor “doctori” patrupezi. Pisicile negre sunt capabile sa absoarba foarte multa energie negativa si, de aceea, sunt de neinlocuit in curatenia energetica a locuintelor cu multa aparatura electrica. Una sau chiar doua-trei asemenea pisicute pot sa-i calmeze pe stapanii exagerat de impulsivi si temperamentali. Ferindu-si stapanul de excesul de energii negative, pisicile ajuta la normalizarea circulatiei, a metabolismului si chiar la resorbtia hematoamelor interne. In felul acesta ele previn infarctul, accidentele cerebrale, hipertensiunea, gastrita si osteopatiile.

Pisicile roscate si cele bej nu pot absorbi la fel de multa energie negativa precum cele negre, in schimb ele ridica tonusul psihic al oamenilor langa care traiesc, prin emiterea de energie pozitiva.. Pisicile albe sunt ajutoarele perfecte in cazul lipsei de energie. Pisicile cenusii si cele cenusiu-albastrii calmeaza foarte eficient starile de neliniste, de irascibilitate. Totusi, nu exagerati folosindu-va favoritii in scopuri terapeutice. Pisica a depistat singura locul dureros si s-a asezat sa-l incalzeasca? Foarte bine! Numai sa nu o tineti cu forta. Daca
ghemotocul de blana, care aparent dormea fara griji in bratele dvs.., se ridica brusc si pleaca, inseamna ca pentru moment ii este suficienta energia dvs. negativa, cauzatoare de dureri. Dupa ce se va odihni si isi va reface fortele, mica vindecatoare se va intoarce singura pentru a… continua tratamentul.

Sa stii Vio ca este adevarat,,,pisicutza mea simte cand nu sunt in apele mele sau sunt obosita,parca ma roaga din ochisori sa ma azez undeva iar ea ma magaie,,sa-mi aline suferinta,oboseala.De aceea o iubesc eu atat de mult pe Coco a mea.,,

Povestea lui Alex, papagalul cu mintea unui copil de 5 ani




Un experiment desfăşurat pe o perioadă de trei decenii la finalul secolului trecut a surprins lumea ştiinţei, dezvăluind o inteligenţă remarcabilă în lumea animală: cea a lui Alex, un papagal din specia Psittacus erithacus („papagalul african gri” sau „papagal jako”). Capacităţile lui extraordinare au schimbat tot ceea ce se credea despre inteligenţa păsărilor, considerate până atunci fiinţe nesofisticate, iar povestea lui Alex a rămas în analele zoologiei.

Un creier cât o nucă, gazda unei inteligenţe ieşite din comun

Cel mai cunoscut papagal din istorie, Alex, a demonstrat de-a lungul vieţii sale capacităţi extraordinare. Proprietara lui, prof. Irene Pepperberg, afirmă că Alex avea capacitatea intelectuală a unui copil de 5 ani şi inteligenţa emoţională a unuia de 2 ani, fiind încă departe de a-şi atinge potenţialul maxim atunci când a murit.

Irene Pepperberg, profesor de psihologie la Universitatea Brandeis şi totodată cercetător la Universitatea Harvard, l-a cumpărat pe Alex dintr-un [color:3d12=#0494e1 !important]magazin de animale de companie din Chicago în iunie 1977, când acesta avea vârsta de 12 - 13 luni. Timp de 30 de ani, Alex a făcut parte dintr-un experiment dirijat de Pepperberg, fiind antrenat în mod continuu. Cu timpul, papagalul a reuşit să numere, să recunoască noţiuni, să stăpânească un vocabular de peste 150 de cuvinte şi chiar să dezvolte o relaţie afectivă cu Irene.

Cercetarea realizată de prof. Pepperberg a demonstrat că primatele nu sunt singurele animale ce prezintă o capacitate cognitivă suficient de avansată pentru a permite folosirea unui limbaj complex, cum considera la acel moment comunitatea ştiinţifică. „Alex a arătat că o creatură cu creierul cât o nucă poate duce la bun sfârşit aceleaşi sarcini îndeplinite de maimuţele antropoide, de delfini şi, în anumite cazuri, de copiii mici. Educarea lui a fost o realizare extraordinară”, explică dr. Pepperberg.

Deşi ultimul strămoş comun al prof. Pepperberg şi al papagalului Alex a trăit în urmă cu peste 300 de milioane de ani, Alex a depăşit cu timpul stadiul de cobai, devenind practic un membru al familiei lui Irene. Papagalul a murit în 2007, după 30 de ani petrecuţi în compania lui Irene. În amintirea sa, psihologul a scris o carte intitulată „Alex & Me”, în care a relatat viaţa lui Alex de-a lungul celor trei decenii petrecute alături de ea.

O dezvoltare lingvistică ieşită din comun



Alex stăpânea o varietate de concepte, fiind capabil să recunoască cinci forme, şapte culori şi să numere până la 8. Inteligenţa sa îi permitea să utilizeze cuvintele şi conceptele cunoscute cu referire la peste 100 de obiecte din laborator, putând să le identifice, să spună din ce categorie fac parte, câte obiecte i se arătau sau chiar să solicite sau să refuze un obiect anume. „L-am învăţat pe Alex încă de la început să eticheteze obiectele pe care şi le dorea. Era motivat să înveţe cuvântul «cheie», pentru că o voia ca să se scarpine cu ea, sau cuvântul «lemn», pentru că îi plăcea să-l mestece. Dorinţa de a obţine un anumit obiect îl motiva să reţină denumirea acestuia”, a explicat Pepperberg.

Tehnica prin care Alex învăţa cuvinte noi era una foarte simplă, intitulată „tehnica model/rival”, adaugă dr. Pepperberg. „Întâi identificam obiectele pe care şi le dorea şi apoi îl făceam să înveţe denumirile lor. Spre exemplu, eu aveam în mână o bucată de lemn pe care Alex şi-o dorea. Eu i-o arătam unei studente, care era modelul pentru comportamentul lui şi cu care concura pentru atenţia mea, şi o întrebam: «Ce este asta?». Studenta răspundea: «lemn». Eu o lăudam pentru răspunsul corect şi îi dădeam bucata de lemn, iar studenta spunea «lemn, lemn, lemn». Alex, în acest timp, observa cum altcineva folosea obiectul pe care şi-l dorea”, relatează Pepperberg.

„Apoi schimbam cele două roluri, studenta devenind dresorul, urmând ca eu să joc rolul de model/rival. Acest lucru urma să-i arate papagalului că procesul este interactiv, că rolurile nu sunt fixe. Când studenta mă întreba «ce este asta?», eu răspundeam cu un «cuac» şi nu primeam lemnul, dorind să-i arăt astfel papagalului că nu orice răspuns duce la obţinerea obiectului dorit. După repetarea acestui joc de mai multe ori, Alex a început să răspundă parţial corect («ood» adică «emn»), iar noi l-am recompensat pentru asta şi, cu timpul, l-am stimulat să răspundă corect”, a adăugat Irene.

Cu toate acestea, Alex avea unele probleme de pronunţie. Dr. Pepperberg spune că „anumite sunete sunt greu de pronunţat atunci când nu ai buze. Cel mai dificil îi era să pronunţe litera „s” la finalul cuvintelor, astfel că îşi spunea «Alec», nu «Alex», iar în [color:3d12=#0494e1 !important]loc de «şase» («six») spunea «sic». Consoanele sunt mai greu de pronunţat - gândiţi-vă la pronunţia literelor «p», «v» sau «b», de exemplu. Cu toate acestea, Alex reuşea să le spună, făcând un efort pentru a le emite din esofag”.

Un talent extraordinar pentru matematică

Aceeaşi tehnică a fost folosită pentru a-l învăţa pe Alex rostul numerelor şi chiar să calculeze. Dr. Pepperberg relatează cum a testat [color:3d12=#0494e1 !important]prima dată priceperea lui la adunare: „Am folosit două recipiente amplasate pe o tavă, sub unul fiind aşezate două nuci, iar sub altul trei. Le-am ridicat pe rând, iar apoi l-am întrebat câte nuci sunt pe tavă, iar el a răspuns că cinci”.

Apoi, Alex a fost învăţat să identifice diferenţele dintre obiecte. De exemplu, cercetătoarea îi arăta papagalului două obiecte şi îl întreba care este asemănarea dintre acestea, iar Alex răspundea „culoarea”, „forma”, „materialul” sau „niciuna”.

Cu timpul, Alex a învăţat să combine noţiunile. Astfel, atunci când i se arăta o tavă pe care se găseau 3 cuburi galbene, 4 cuburi mov şi 6 cuburi portocalii şi era întrebat „Ce culoare trei?” („What color three?”), Alex răspundea corect, „galben”. „Când i-am arătat două obiecte de aceeaşi mărime şi culori diferite, l-am întrebat: «Care culoare mai mare?» («What color bigger?») şi mi-a raspuns: «niciuna»”, a povestit Pepperberg.

Un moment inedit a făcut-o pe Pepperberg să descopere că Alex era capabil să înţeleagă conceptul „zero”. „La un moment dat, când am repetat experimentul cu tava pe care se găseau 3, 4 şi 6 obiecte de culori diferite, Alex mi-a oferit un răspuns ciudat la întrebarea «Care culoare trei?». El a spus «cinci», iar eu am fost surprinsă. Am insistat şi mi-a răspuns la fel. Intrigată, pentru că pe tavă nu existau 5 obiecte de aceeaşi culoare, l-am întrebat «Care culoare cinci?», iar el mi-a răspuns «niciuna». Aşadar, nu doar că a reuşit transfere informaţie de la o sarcină la alta, dar a răspuns referitor la absenţa unui număr, arătând o oarecare înţelegere a conceptului de zero. Mai mult de-atât, a ştiut cum să mă manipuleze pentru a-i pune întrebarea la care dorea să răspundă, ceea ce arată cât de isteţ era”, a relatat Irene Pepperberg mândră.



Într-un studiu publicat recent, Pepperberg a relatat alt caz în care Alex şi-a arătat talentul la matematică. Cercetătoarea testa un papagal pe nume Griffin, dar Alex era şi el în încăpere. Irene intenţiona să verifice dacă Griffin putea cuantifica secvenţele de sunet. Astfel, ea a redat două secvenţe sonore, sperând că Griffin va spune „doi”, însă acesta a fost fără replică. Redând alte două secvenţe sonore, Pepperberg a fost surprinsă să-l audă pe Alex spunând „patru”. După alte două secvenţe, acesta a zis „şase”.

Ulterior acestei descoperiri întâmplătoare, Pepperberg a continuat să-l testeze pe Alex. În timpul acestor experimente, papagalul a putut aduna două sau trei seturi de obiecte, cât timp totalul era cel mult 6. De asemenea, Alex putea ordona numerele de la 1 la 8 în ordine crescătoare (folosind magneţi de frigider de mai multe culori).

În afară de Alex, un singur animal s-a mai dovedit până acum capabil de a reprezenta valoarea numerică a unei sume: un cimpanzeu pe nume Sheba.

Animalul care spune „Îmi pare rău”



Cu timpul, Alex a devenit capabil să recunoască atunci când comitea o greşeală, cerându-şi scuze faţă de Irene: „I’m sorry!”. „Învăţase că atunci când îi spuneam «bad boy» făcuse ceva greşit, astfel că spunea «I’m sorry» cu o voce subţire. Mă topeam auzindu-l, chiar dacă ştiam că nu simţea niciun regret”, relatează Pepperberg.

Într-o zi, când Alex a fost internat într-o clinică veterinară din cauza unei infecţii ce-i ameninţa viaţa, el şi-a folosit vocabularul pentru a pleda în faţa cercetătoarei. După ce a fost închis de doctori într-o cuşcă din spital, Alex i-a spus lui Irene cu o voce tremurândă: „I’m sorry. Come here. Want to go back” („Îmi cer scuze. Vino aici. Vreau să merg înapoi”).

Irene spune că s-a simţit neputincioasă. „Nu ştiam cum să îi explic situaţia. Îi tot spuneam «voi reveni mâine, promit». În cele din urmă, s-a calmat, iar eu am revenit a doua zi. Auzindu-l cum pledează, m-am gândit că a făcut o asociere între cuşcă şi greşeală, crezând poate că fusese închis deoarece fusese «bad boy». Dar asta e doar o speculaţie”, a explicat dr. Pepperberg.

Un mesaj de adio emoţionant



Alex s-a stins din viaţă la vârsta de 31 de ani, fiind descoperit fără suflare în dimineaţa zilei de 6 septembrie 2007. Data este descrisă de dr. Irene Pepperberg drept „cea mai cumplită zi din viaţa mea”.

Cauza decesului a fost ateroscleroza, atacul fatal putând fi provocat de o aritmie, un atac de cord sau un atac cerebral. „Era hrănit cu cele mai bune şi mai sănătoase alimente. A fost ca în cazul unui bărbat de vârstă mijlocie care merge la doctor, află că mai are de trăit 30 de ani conform rezultatului analizelor medicale, dar moare imediat ce iese pe uşă”, a explicat dr. Pepperberg. Conform Animal Ageing and Longevity Database, cel mai longeviv papagal gri african ţinut în captivitate a trăit 49,7 ani. Se estimează că papagalii ce trăiesc în natură pot depăşi 60 de ani.

Ultimul mesaj al lui Alex pentru Irene a fost alcătuit din cuvinte calde, pe care acesta i le adresa în fiecare seară: „You be good. I love you. See you tomorrow” („Să fii bună. Te iubesc. Ne vedem mâine”).

Cercetătoarea a înfiinţat o fundaţie ce poartă numele prietenului ei înaripat - „The Alex Foundation” - ce are ca scop derularea studiilor asupra capacităţilor cognitive şi de comunicare ale papagalilor. Astăzi, Irene lucrează în cadrul fundaţiei cu alţi doi papagali din specia lui Alex, Griffin şi Wart, însă niciunul nu a ajuns la nivelul acestuia.



Lecţia lui Alex

În cartea „Alex & me”, Irene Pepperberg a dezvăluit cea mai importantă concluzie la care a ajuns după 30 de ani petrecuţi în compania lui Alex: „Cea mai profundă lecţie pe care ne-a dat-o Alex se referă la locul nostru, al Homo sapiens, în natură. Revoluţia cogniţiei animale, în care Alex a jucat un rol important, ne-a arătat că oamenii nu sunt unici, aşa cum am crezut atâta timp. Nu suntem superiori celorlalte fiinţe din natură. Ideea că oamenii sunt diferiţi de restul vieţuitoarelor nu mai are credibilitate. Alex ne-a învăţat că facem parte din natură, nu suntem separaţi de ea. Această noţiune a «separării» a fost o iluzie periculoasă ce ne-a permis să exploatăm toate aspectele al lumii naturale - animale, plante, minerale - fără să ne pese de urmări. Astăzi suferim consecinţele acestei atitudini: sărăcie, foamete şi schimbări climatice. Acesta este darul pe care mi l-a lăsat Alex: mi-a arătat că [color:3d12=#0494e1 !important]natura este una singură şi m-a făcut să înţeleg rolul pe care îl jucăm noi în cadrul ei”.

Vom avea, oare, puterea de a înţelege şi accepta înţeleptul mesaj al lui Alex, fiinţa cu creierul cât o nucă?

sursa/descopera.ro

Razbunarea cimpanzeului:comportamentul unei maimute demonstreaza un grad inalt de inteligenta



Santino, un cimpanzeu mascul dintr-o grădină zoologică din Suedia, a dezvoltat noi metode de întreprinde atacuri-surpriză asupra vizitatorilor. Cercetătorii cred că comportamentul maimuţei antropoide demonstrează o inteligenţă deosebită şi aminteşte de capacităţile de planificare şi organizare specifice omului.

Santino îşi elaborează şi "gândeşte" tot mai detaliat atacurile asupra oamenilor, dând dovadă de o inteligenţă şi creativitate ieşite din comun. Dacă la început, Santino era celebru pentru că arunca pietre sau alte obiecte în vizitatorii care îl hărţuiau şi-l deranjau, acum şi-a îmbunătăţit metodele. Cercetătorul Mathias Osvath, explică pe scurt acţiunile răzbunătoare ale cimpanzeului:

"După ce un grup de vizitatori a părăsit deja zona de vizitare din faţa compartimentului său, Santino intră în locul său de dormit, de unde iese apoi cu câteva braţe de fân pe care le pune în apropierea vizitatorilor. După această operaţiune, inteligenta primată aduce câteva pietre pe care le ascunde sub fân, astfel încât noii vizitatori să nu ştie ce este ascuns acolo. În plus, are obiceiul să ascundă sub el pietre sau resturi alimentare. După care stă, pur şi simplu, şi aşteaptă să se apropie vizitatorii, mimând relaxarea şi indiferenţa totală. Când vizitatorii, care nu bănuiesc nimic, se apropie de compartimentul său, Santino, fără niciun fel de avertisment începe să arunce în ei cu obiectele ascunse în prealabil, amuzându-se parcă de isprava lui".

Atacurile premeditate ale cimpanzeului i-au surprins până şi pe experţi, care consideră că isprăvile lui Santino dau dovadă de gândire avansată, asociată de obicei doar oamenilor.

Acţiunile cimpanzeului sunt apropiate de ceea ce experţii denumesc "teoria minţii", adică abilitatea de a atribui stări de spirit sieşi şi altora, precum şi a înţelege că gândurile şi dorinţele altora sunt diferite de cele ale propriei persoane.

Sursa: Discovery News

........mai OM decat multi dintre noi..............