Dezvaluiri

UIMITORUL BARBAT CARE A TRAIT 250 DE ANI




Acesta a fost titlul unui articol apărut în New York Times la data de 6 mai 1933, când ziarul anunţa moartea lui Li Ching Zuen, un vin­de­că­tor chinez, născut în anul 1677. Documentele vremii atestau că guvernul chinez l-a felicitat cu ocazia împlinirii vârstei de 150 de ani, iar apoi la 200 de ani. „În momentul morţii sale arăta ca un bărbat de 50 de ani”, aşa cum dovedeşte şi o fotografie făcută în anul 1927. „Vindecătorul acesta s-a alăturat armatei chineze la vârsta de 71 de ani ca instructor de arte marţiale şi consultant tactic”, spune Susan Shumsky în cartea cu titlul „Ascensiunea – comuniunea cu maeştrii nemuritori şi cu fiinţele de lumină”(Ed. For You). Aceeaşi sursă citează descrierea ui­mitorului bărbat, făcută de generalul Yang Shen într-un raport militar, intitulat „O relatare reală referitoare la un bătrân în vârstă de 250 de ani, purtător de noroc”: „Se poate deplasa foarte rapid prin munţi, deşi are aproape 250 de ani.La o singură masă consumă trei farfurii de orez, pui şi alte tipuri de carne”. Secretul vieţii lungi, descris chiar de Li Ching Zuen, este acesta; „Omul trebuie să aibă inima liniştită, să rămână la fel de calm ca o broască ţestoasă, să meargă la fel de sprinţar ca un porumbel şi să doarmă la fel de adânc ca un câine”.

Secretul vieţii lungi, dezvăluit de un om care a trăit o viaţă nefiresc de lungă, conţine trei ele­mente esenţiale; pacea interioară, calmul „broaştei ţestoase”, mersul sprinten, deci miş­carea şi somnul bun. Dar, cea mai importantă din­­tre toate, cea din care se nasc toate, şi miş­ca­­rea sprintenă, şi somnul bun este, de fapt, com­­ponenta interioară; „pacea”. „Dacă oa­me­nii ar avea inima liniştită şi ar sta mereu într-o stare de pace interioară, ar putea trăi şi un secol”, spunea acelaşi vindecător. Consul­tând biografia lui, însă, constatăm că el era ins­truit în domeniul vindecării cu ajutorul plan­te­lor medicinale şi, poate, că acesta este un alt in­gre­dient indispensabil vieţii lungi, dar unul pe care nu l-a menţionat în descrierea citată mai înainte. Este probabil, însă, ca farmacia naturii să fie doar ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit pentru cazurile în care ne pierdem pacea lăuntrică şi, o dată cu ea, ne pierdem vitalitatea, capaci­ta­tea de a ne mişca rapid, precum şi somnul bun.

Noi dobândim energie şi vitalitate prin mişcare, prin efort fizic constant, făcut zi de zi, dar şi prin somn, unde ne încărcăm bateriile uzate în stare de veghe. Uzura esenţială nu pro­vine din mişcarea fizică; consumul de energie şi lipsa de vitalitate nu au cauza într-un exces de ordin fizic, ci în unul mental, interior.

Ne obo­seşte şi ne vlăguieşte neliniştea, nu mişcarea. Ne surmenează grija şi stresul, nu munca. Ne îm­bătrâneşte ura şi iritarea, supărarea şi ne­mul­ţumirea, ne pierdem energia şi vitalitatea prin consum nervos, mai degrabă decât prin consum fizic. Un somn bun ne realimentează fizic şi psihic, ne hrăneşte cu energie şi cu pu­te­­re pentru că în somn ne reconectăm cu sursa vieţii, cu puterea „păcii interioare”, pe care n-o mai frânge mintea, nici n-o mai tulbură emoţiile şi grijile noastre. Dacă izbutim să rămânem într-o stare de calm interior şi de pace în timpul activităţilor zilnice noi rămânem în contact cu „sursa vieţii”, cu adevărul care ne că­lău­zeş­te şi ne îngrijeşte. Pacea interioară este starea noastră naturală, cum tendinţa de a ne face griji continuu şi a ne irita, a ne simţi nemulţumiţi şi nefericiţi indică tocmai faptul că ne „scoatem din priză” sau ne deconectăm de la Sinele nostru. Nu doar că suntem mai puţin inspiraţi prin ne­mulţumire şi nelinişte, nu doar că ne sugru­măm singuri energia, nu doar că întrerupem re­­laţia cu bateriile naturale ale vieţii, dar îm­bă­trâ­nim mai repede şi trăim mai puţin. „Nu te în­grijora pentru ziua de mâine, căci Dumnezeu ştie ce-ţi trebuie şi îţi va da”, spunea Iisus şi, într-un fel, spunea că mintea noastră nu ne adu­ce lucrurile de care avem nevoie, dar con­tac­tul cu pacea lăuntrică o poate face. Căci în pa­­cea aceasta tace mintea, dar vorbeşte Dum­ne­­zeu. În pacea aceasta, Egoul se topeşte, dar se aude şi se vede puterea energiei care susţine via­ţa în întregul univers. Poate că de aceea Bi­blia spune „Pacea să fie cu voi”. Căci da­că pacea-i cu noi, este tot ce avem nevoie pentru via­ţă, inclusiv ce avem nevoie pentru o via­ţă lungă.

Autor: MARIA TIMUC

Intr-o dimineaţa, un tanar artist intra intr-o cafenea, fiind foarte entuziasmat ca a fost angajat să picteze portretul unui om cu bani care avea o firma de construcţii. In timp ce işi savura cafeaua bucuros, văzu un ziar lasat pe masa vecina in care era tiparit cu litere mari următorul titlu VIN VREMURI GRELE. Incepu să se gandească tot mai mult la aceste cuvinte.
Patronul cafenelei trecu sa-l salute şi vazandu-l ingrijorat, il întreba daca s-a intamplat ceva. Acesta i-a raspuns trist ca trebuie sa plece, caci “vin vremuri grele”, aşa ca trebuie să munceasca la lucrarea lui.

Proprietarul cafenelei incepu să se macine ca poate chiar „vin vremuri grele”. Devenea din ce în ce mai ingrijorat pe masură ce se gandea la vorbele tanarului. Işi suna apoi soţia rugand-o sa nu se supere dar că trebuie sa-şi anuleze comanda pentru rochia cea noua, deoarece este cam scumpă şi s-au anunţat „vremuri grele”.


Aceasta sună la magazinul unde işi comandase rochia şi o ruga pe patroana sa-i anuleze comanda. Işi ceru scuze dar …„Vin vremuri grele” şi trebuie să facă economii.
Patroana n-a avut incotro şi anula comanda... şi isi aduse aminte ca auzise candva la ştiri ca „Vin vremuri grele”, aşa că a sunat imediat la firma de construcţii pe care o angajase pentru executarea unei lucrări de extindere a magazinului. L-a anunţat pe constructor ca va renunţa pentru moment la lucrare, deoarece “ vin vremuri grele “ şi nu işi poate asuma un asemenea risc in acest moment.


Constructorul s-a intristat la auzul acestei veşti, motiv pentru care s-a grabit sa-l sune pe tanarul artist spunandu-i că doreşte anularea comenzii pentru portret, intrucat „vin vremuri grele” şi acesta nu este un moment potrivit sa cheltuie banii pe lucruri artistice.
Copleşit de suparare, tanarul artist a acceptat cu resemnare vestea, ca doar s-a intamplat aşa cum a anticipat. Simţindu-se trist, porni inspre cafeneaua favorita sa-şi inece amarul cu un pahar de vin.


In timp ce statea din nou aşezat la masa lui, zari ziarul pe care scria „Vin vremuri grele”. De data asta s-a ridicat şi a luat ziarul pentru a-l cerceta mai bine. Data ziarului era din urma cu 5 ani…Cineva despachetase farfurii pentru restaurant.

Cu capul în acceleratorul de particule: povestea lui Anatoli Bugorski




Isteria planetară întreţinută de o mass media ahtiată de senzaţional a întors pe toate părţile experimentele de la CERN şi cursa pentru descoperirea bosonului Higgs, botezat - cumva gratuit şi forţat - Particula lui Dumnezeu. Milioane de oameni au fost în pragul panicii generalizate imaginându-şi o Apocalipsă neaşteptată, care poate debuta oricând sub forma unei minuscule găuri negre apărută prin eforturile unor savanţi ”inconştienţi”. Acceleratorul de particule, o instalaţie extrem de complexă, ale cărei rost şi mod de funcţionare prea puţini le înţeleg, tinde să fie privită, din această cauză, ca un soi de maşinărie infernală, cauză şi unealtă a distrugerii umanităţii. În aceste condiţii, ce să mai credem despre un om al cărui cap a fost prins într-un accelerator de particule aflat în plină funcţiune? Ei bine, faptul s-a petrecut în anul 1978, omul a supravieţuit incredibilului accident, iar întâmplarea de atunci continuă şi în prezent să ridice multe întrebări în rândul comunităţii ştiinţifice internaţionale.


Accidentul

Când doi protoni se ciocnesc într-un accelerator de particule, sunt transformaţi în muoni şi alte particule. Este cumva ca în situaţia ipotetică în care, din ciocnirea a două maşini oarecare, ar rezulta un tanc şi câteva motociclete. Sună bizar şi ilogic dar, foarte sumar, cam aceasta este situaţia în cadrul fizicii de frontieră: totalul poate fi diferit de suma părţilor implicate într-un experiment specific.

La fel s-a întâmplat şi în ziua de 13 (!) iulie 1978, într-unul din laboratoarele Institului Rosatom de Fizică a Particulelor din Protvino, un oraş situat la 100 kilometri sud de capitala rusă Moscova. Cercetătorul Anatoli Petrovici Bugorski lucra în cadrul sincrotronul U-70, cel mai mare accelerator de particule aflat pe atunci în Uniunea Sovietică.

În acea zi, Bugorski verifica o piesă care părea defectă din cadrul echipamentului acceleratorului.

Pe când se întindea peste accelerator pentru a se poziţiona mai bine în dreptul piesei cu probleme, inevitabilul s-a produs. Anatoli Bugorski a făcut o mişcare greşită şi capul său s-a blocat în dreptul orificiului pe unde fluxul de protoni circula cu viteze uriaşe dintr-o parte în alta a tubului acceleratorului.
Pe moment, cercetătorul nu a păţit mare lucru, cu toate că fluxul de protoni care i-a intrat în craniul avea uriaşa valoare de 200.000 rd la punctul de pătrundere, iar după ce-i trecuse prin cap, la propriu, fluxul atinsese şi valoarea de 300.000 rd (rad - cu simbolul rd - este o unitate de măsură a dozei de radiaţii absorbite de o ţintă).



Pentru cei nefamiliarizaţi cu aceste valori şi forţe fizice, trebuie menţionat faptul că un om expus în mod normal unei doze de radiaţii cu valoarea de 500-600 rd moare instantaneu.
În [color:7e65=#0494e1 !important]schimb, Bugarski a supravieţuit teribilului accident. Conform propiilor declaraţii, cercetătorul sovietic "a văzut un fulger mai strălucitor decât o mie de sori, dar nu a simţit nicio durere".
Cu toate acestea, chipul său avea să poarte pentru totdeauna urmele întâlnirii cu fluxul de protoni.


Omul proton

Urmele nefericitului accident aveau să-l marcheze pe Bugarski pentru tot restul vieţii lui.
Partea stângă a feţei sale, pe unde trecuse fluxul de protoni se umflase considerabil, iar chipul său devenise de nerecunoscut.

Autorităţile sovietice l-au tratat cu mare atenţie în perioada imediat următoare accidentului; la urma urmei, Anatoli Bugorski era [color:7e65=#0494e1 !important]prima persoană din lume care supravieţuise unei asemenea încercări.
Cercetătorul a fost internat de urgenţă într-un spital din Moscova, pentru ca doctorii să-i monitorizeze cu atenţie starea sănătăţii.

Experţii erau convinşi că Anatoli avea să moară în cel mult 2-3 săptămâni, niciun om nu avea cum să supravieţuiască după ce fusese expus la asemenea radiaţii! Cu toate acestea, Anatoli Bugarski avea să le o ofere o surpriză de proporţii, atât lor, cât şi întregii lumi ştiinţifice.

În următoarele zile, stratul superior al epidermei de pe partea stângă a feţei şi ceafa lui Anatoli avea să se desprindă, oferind echipei care îl studia prim-planuri cu părţile "arse" de fluxul protonilor.
Creierul său avea să fie afectat în continuare, nervii care acţionau musculatura de pe partea stângă a capului aveau să se necrozeze în decursul următorilor doi ani, ceea ce a făcut, într-un final, ca Anatoli să rămână cu partea stângă a feţei complet paralizată.



Chipul lui Anatoli Bugorsky fotografiat la scurtă vreme de la accidentul din acceleratorul de particule

Cu toate acestea, Bugorski nu a murit şi a rămas în continuare o persoană relativ sănătoasă, ba mai mult: s-a putut reîntoarce la cercetările sale ştiinţifice. În cele din urmă a reuşit chiar să îşi susţină doctoratul.
La început, capacităţile sale intelectuale nu au fost afectate, dar activităţile mentale au început să-l obosească tot mai mult pe măsură ce înainta în vârstă.

Între alte efecte secundare resimţite în urma nefericitului accident, Bugorski şi-a pierdut complet auzul la urechea stângă, rămânând cu un neplăcut şi constant zgomot intern în ureche. A mai suferit şi de pe urma unei serii de şase atacuri de similare celor de epilepsie (mai precis crize convulsive tonico-clonice).

Din acel moment, evenimentul care i-a schimbat viaţa avea să-i rămână întipărit pe fizionomie: partea dreaptă a feţei i-a îmbătrânit normal odată cu trecerea anului, pe când partea stângă a feţei a rămas în mod straniu netedă şi cumva tânără, fără niciun fel de rid al pielii. Când se încruntă sau zâmbeşte, o face doar cu partea dreaptă a feţei, obrazul "îngheţat" acum 32 ani rămâne complet [color:7e65=#0494e1 !important]imobil.
În ciuda teribilei încercări, Bugorski şi-a continuat activitatea ştiinţifică, menţinându-şi după accident postul de coordonator al Departamentului de Fizică Experimentală.



De ce atâta discreţie?


Deoarece orice lucru care avea vreo legătură cât de mică cu domeniul energiei nucleare şi al fizicii experimentale era ţinut secret în Uniunea Sovietică, evenimentul în care a fost implicat Anatoli Bugorski a fost ţinut sub tăcere de autorităţile vremii.

Timp de peste 10 ani, Bugorski a fost atent supravegheat şi i s-a interzis să discute cu oricine despre accidentul care îi schimbase viaţa. De două ori pe an, Anatoli mergea la o clinică specializată din Moscova pentru investigaţii. Tot acolo, "omul-proton", după cum fusese denumit de autorităţi, avea ocazia să cunoască alte victime iradiate în urma unor accidente de natură nucleară.
"Precum foştii deţinuţi, ne recunoşteam uşor unii pe alţii, eram mereu conştienţi de prezenţa noastră în societate. Nu sunt mulţi ca noi în lumea întreagă; prin urmare, ne cunoaştem unii altora poveştile de viaţă. În general, este vorba de poveşti triste", se destăinuia, peste ani, Anatoli într-un interviu.

În ciuda acestor aspecte, Bugorski se consideră o excepţie fericită: nu doar că a scăpat cu viaţă şi se bucură de o sănătate rezonabilă, dar timp de mulţi ani a fost tratat ca un preţios simbol viu, folosit în propaganda sovietică, ulterior rusească, cu privire la cercetarea medicală a cazurilor de iradiere.
Schimbarea paradigmei politice care a dus la destrămarea URSS-ului nu i-a fost totuşi benefică. Într-o Rusie sărăcită şi dezorientată, condusă pe atunci de Boris Elţîn, supravieţuitorul Bugorski avea să se mai lupte odată pentru viaţa sa. Astfel, în anul 1996, Anatoli nu reuşeşte să câştige statutul de persoană cu handicap sever, statut care i-ar fi permis accesul gratuit la medicaţia pentru crizele sale de epilepsie.
În prezent, povestea sa a devenit cunoscută în întreaga lume, dar Anatoli Bugorski nu poate intra în contact direct cu cercetătorii occidentali care vor să-l studieze.

Motivele sunt cel puţin interesante: cercetătorii occidentali nu au [color:7e65=#0494e1 !important]acces în oraşul Protvino, din cauza statutului acestuia de obiectiv strategic rus, iar Bugorski pur şi simplu nu are [color:7e65=#0494e1 !important]bani să călătorească în afara Rusiei.
Politica strictă a Kremlinului cu privire la statutul oraşelor secrete, în care aveau şi au încă loc cercetări cu obiect ştiinţific şi militar, nu ar trebui să mire pe nimeni.
În aceste oraşe, multe dintre ele cu locaţii încă ţinute secrete, atmosfera este foarte asemănătoare cu cea din perioada Războiului Rece, iar regulile valabile pe atunci nu s-au schimbat cu mult nici în zilele noastre.

În perioada imediat următoare încheierii celui de-al doilea Război Mondial, guvernele sovietice au construit de la zero numeroase orăşele unde mii de savanţi şi cercetători aveau să trudească zi şi noapte pentru descoperirea de noi surse de putere şi avans tehnologic pentru URSS. Circa 60 de astfel de aşezări ştiinţifice au fost construite pe teritoriul Uniunii Sovietice între anii 1945-1980. Unele dintre ele, mai precis cele în care se construiau noi arme, nu sunt nici măcar trecute pe hărţi.

Alte orăşele aveau ca principal obiect de activitate lucrul la ceea ce sovieticii denumeau cu mândrie propagandistică "Atomul Paşnic". Accesul spre ele era total interzis străinilor, iar rezidenţii, în marea lor majoritate oameni de ştiinţă, erau atent supravegheaţi de agenţii KGB.
În schimbul izolării şi secretomaniei care le înconjura la tot pasul, oraşele respective erau situate la câteva ore de condus cu maşina de marile oraşe din URSS. De asemenea, cercetătorii care lucrau aici se bucurau de un standard de viaţă considerabil mai bun decât al cetăţeanului sovietic de rând. Oraşele erau amplasate de obicei în zone idilice, preponderent în mijlocul pădurilor şi în apropierea cursurilor de apă. Kremlinul nu vroia ca savanţii săi să sufere de vreo formă de stres.



Chiar şi libertatea de care se bucurau cercetătorii în interiorul orăşelelor strategice era considerabil mai mare decât a celorlalţi cetăţeni sovietici. Bunăoară, savanţii de aici aveau voie să îşi organizeze propriile petreceri, concerte sau expuneri artistice care nu se înscriau în mod obişnuit în linia ideologică a Partidului Comunist.
În schimbul talentului, muncii şi dedicaţiei acestor generaţii întregi de savanţi, oraşele ştiinţei au stat la baza statutului de superputere militară şi ştiinţifică a URSS-ului, timp de mulţi ani.

Şefii de promoţie, talentele native, tinerii ambiţioşi, cu toţii se înghesuiau într-o competiţie acerbă care le-ar fi permis accesul la o viaţă mai bună şi o libertate mai mare - într-un fel - în interiorul acestor oraşe. Erau nişte aleşi ai soartei...

Astăzi, după ce Rusia şi-a recăpătat o parte din puterea şi statutul de odinioară, oraşele ştiinţei încearcă, la rândul lor, să atingă gloria de altă dată.
Cât despre Anatoli Bugorski, "omul-proton" trăieşte în continuare în Protvino, alături de soţia sa Vera Nikolaevna şi fiul lor, Peter.
A rămas un exemplu viu al unei perioade recent apuse, precum şi excepţia care confirmă regula în cazurile de iradiere cu doze fatale.
Sursa.descopera.ro

Adevaruri tulburatoare despre civilizatia dacilor

Dacii - Adevaruri tulburatoare - Documentar 2012 HD

https://www.youtube.com/watch?v=duj_84hnc58&feature=player_embedded

,,Informatiile prezentate in acest film documentar rastoarna multe dintre teoriile pe care este construita istoria Romaniei. Filmul face parte dintr-un proiect mai amplu ce vizeaza recuperarea adevarului istoric iar acesta este primul pas hotarat!

Asa dupa cum veti constata, dovezile stiintifice la care se face referire si argumentatia bazata pe izvoare istorice autentice, aduc informatii inedite si extrem de valoroase, capabile sa determine o rescriere a istoriei acestui popor. Toate acestea sunt sustinute de personalitati si specialisti care merita cu adevarat sa fie ascultati: General (rez.) dr. Mircea Chelaru (fost Sef al Marelui Stat Major al Armatei Romane), Dr. Napoleon Savescu (director fondator al Dacia Revival International Society), General (rez.) Nicolae Spiroiu (fost Ministru al Apararii Nationale), Prof. dr. Mihai Popescu(Biblioteca Militara Nationala), Prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald(directorul Institutului de Biologie Umana al Universitatii din Hamburg, Germania), Dr. Georgeta Cardos (cercetator stiintific biolog specialist genetica – Institutul Victor Babes), Prof. doctorand Sebastian Stanculescu(paleografie si antropologie culturala).

Rezultatele cercetarilor recente de paleogenetica realizate la Hamburg, Germania, pe oase si dinti din situri romanesti de acum 3000-5000 de ani, pun sub semnul intrebarii teoriile pe care se bazeaza istoria oficiala a Romaniei. Este actuala populatie a Romaniei continuatoarea populatiilor tracice si pretracice de acum 3000 – 5000 de ani? Suntem noi inruditi genetic cu italienii? Iata doar doua dintre multele intrebari tulburatoare la care acest film documentar doreste sa raspunda cu argumente bine intemeiate.

Recuperarea adevarului istoric este un demers indispensabil recuperarii demnitatii nationale. Dacii, “cei mai viteji si mai drepti dintre traci”, asteapta sa li se faca dreptate!

(in data de 20 martie, la mai putin de doua saptamani de la lansare, filmul avea peste 150. 000 de accesari pe internet!)”

sursa/Daniel Roxin

Dacii - Stramosii tuturor popoarelor latine

https://www.youtube.com/watch?v=8kCRdieucs0&feature=player_embedded

Cine suntem noi romanii?Stii tu romanule?

https://www.youtube.com/watch?v=XXniHrGB5fc&feature=player_embedded

A fost descoperit cel mai vechi calendar mayas -ce noutati ne spune despre sfarsitul lumii?



Arheologii care lucrau în cadrul compexului de ruine de la Xultun, situate în Guatemala, au descoperit recent cel mai vechi calendar mayaş cunoscut până în prezent. Calendarul respectiv datează din secolul al IX-lea, fiind mai vechi cu câteva sute de ani decât celebrul calendar mayas anterior, care prezicea sfârşitul lumii lîn anul 2012.

Situl arheologic descoperit în Guatemala include nu doar cel mai vechi calendar mayaş, ci şi cele mai vechi picturi murale ale acestei civilizaţii misterioase şi fascinante.
Civilizaţia Maya a ocupat America Centală din anul 2000 î.e.n. până la declinul şi asimilarea sa, în urma colonizării înfăptuite de conchistatorii spanioli din secolul al XV-lea e.n. Mayaşii încă îi fascinează pe mulţi cercetători, estimându-se că multe situri Maya sunt ascunse în junglă.

Ruinele de la Xultun au fost descoperite în premieră în anul 1912, iar încercările de cartografiere din anii 1920 şi 1970 au dezvăluit o mare parte din structura sitului.
În anul 2005, cercetătorul William Saturno, pe atunci în cadrul Universităţii din New Hampshire, a descoperit cele mai vechi picturi murale făcute de mayaşi, în cadrul unui sit mai mic, intitulat San Bartolo şi aflat la doar câţiva kilometri de Xultun.

Dr. Saturno, în prezent cercetător la Universitatea din Boston, este uluit de faptul că picturile şi calendarul s-au conservat atât de bine, sub un strat de sol gros de un metru care a protejat situl, mai mult de un mileniu, de nenumărate sezoane ploioase, de acţiunea insectelor şi de vegetaţia luxuriantă.

"Am descoperit cu surprindere că trei dintre cei patru pereţi ai camerei au fost extrem de bine păstraţi, iar tavanul este acoperit de asemenea de picturi bine conservate", declară dr. Saturno.

Excavaţiile au fost făcute cu ajutorul unor granturi oferite de National Geographic, care a pregătit deja un tur fotografic de rezoluţie înaltă al camerei. Pe peretele de est sunt reprezentate figuri şi siluete în poziţie aşezată, îmbrăcate în negru, care poartă pe cap ornamente sofisticate, asemănătoare cumva cu mitra unui episcop. Toate personajele se uită spre nord, unde este reprezentată o figură mai elaborată, îmbrăcată în portocaliu, despre care dr. Saturno crede că reprezintă suveranul din Xultun.

Însă cele mai interesante artefacte sunt reprezentate de câteva tabele astronomice, incluzând patru şiruri lungi de numere pictate pe peretele de est, care par a reprezenta un ciclu de 2,5 milioane zile.
Peretele orientat spre est este acoperit de simboluri de culoare neagră care reprezintă diferite cicluri astronomice ale lui Marte, Venus, precum şi câteva eclipse lunare. Pe acelaşi zid sunt reprezentate marcaje cu roşu, care par a fi note şi corecturi ale calculelor astronomice, iar dr. Saturno crede că scribii respectivi "au folosit peretele ca pe o tablă de scris".

Descoperirea de la Xultun constituie primul calendar mayaş în care toate ciclurile sunt legate matematic între ele, reprezentând un calendar care se întinde în viitor pe mai mult de 7.000 de ani. Sistemul de numeraţie mayaş este extrem de complex, în baza 18 şi în baza 20, care în termeni moderni s-ar reînnoi la sfârşitul anului 2012. Dr. Saturno susţine că noile descoperiri vor servi la corectarea prezicerilro referitoare la sfârşitul lumii preconizat a avea loc la finele anului în curs.

"Vechii mayaşi au prezis că lumea va continua să existe,încă 7.000 de ani de acum încolo. Noi suntem tentaţi să căutăm peste tot sfârşituri de lumi şi apocalipse; mayaşii în schimb, căutau date care să le garanteze că nimic nu se va schimba. Pur şi simplu aveau concepţii total diferite de ale noastre.", încheie dr. Saturno.

Sursa: BBC News